Toată lumea vrea să audă că am avut o revelație. Că într-o dimineață, în trafic pe Fabrica de Glucoză, am înțeles sensul vieții și am dat drumul la volan. Adevărul e mai plictisitor: proprietarul a vrut să vândă apartamentul, iar o casă în satul bunicii, la 40 de kilometri de Cluj, costa cât trei ani de chirie.

Luna de probă

Mi-am spus că stau o lună, în iunie, cu laptopul, să văd cum e. Internetul a mers din prima zi (fibră, la 400 de locuitori; da, știu). Ce nu a mers: eu. Prima săptămână m-am trezit la 6 din cauza cocoșului și am stat până la miezul nopții pentru că nu știam ce să fac cu liniștea.

Ce nu v-a spus nimeni

• Vecinii nu sunt decor. Vă văd, vă comentează și, când aveți nevoie, vin cu tractorul. Toate trei, în pachet.
• Lemnele se comandă în iulie. În octombrie sunt duble ca preț și ude.
• „Liniștea” e un sat întreg de sunete: clopote, câini, drujbe sâmbăta, o nuntă pe lună, cu boxe.
• Mașina devine obligatorie și la fel și un vecin cu care să împărțiți drumul la oraș.
• Nimeni nu e singur la țară, dar singurătatea e altfel: nu lipsa oamenilor, ci lipsa celor care vorbesc despre ce vorbeai tu.

Trei ani mai târziu

Scriu asta din bucătăria cu soba care fumegă dacă bate vântul de la est. Am 14 găini, un contract de freelancing cu o agenție din Olanda și un blog pe care îl citiți. Nu e mai simplu. E mai al meu.